Emil cel mic

Pe o stâncã neagrã,
într-un vechi sãtuc,
chiar într-o cãsutã,
lângã un pãtuc,
plânge si suspinã 
o bãtrânã micã,
care are fiul
cât un pustiulicã.
Cãci la guvernare
fiul ei iubit
a plecat asearã
si n-a mai venit.
Celularul sunã 
noaptea jumãtate.
Nu-i semnal, si totusi:
Oare cine-i, frate?
- Eu sunt, bunã maicã,
fiul tãu dorit,
n-a mai mers Taromu'
si n-am mai venit.
Sun din Capitalã,
voi fi premier.
M-a numit chiar Zeus,
sunt timonier.
Cãpitan e dânsu',
e ca la armatã.
Mica mea ostire
fuge sfãrâmatã.
Vine criza, foamea,
oamenii mã-njur.
L-am servit pe dânsu',
m-a mâncat în cur.
- Ce spui tu, strãine?
Emil e departe
cicã de Bãsescu 
nu se mai desparte.
Am crezut cã-i glumã,
dar era sã mor.
L-am vãzut asearã
la televizor.
Emil e cuminte,
nu e derbedeu.
De esti tu acela,
nu-ti sunt mamã eu! 
Lasã-mã cu Zeus,
fiindcã omul chel
se joacã cu tine 
cum doreste el.
Te-a numit pe tine
dupã Stolojan.
Crezi cã e pe bune? 
Te-a luat de fazan
Am vorbit cu tac-tu,
ascultã-l pe mos: 
dupã tine vine Leana lu' Cocos.
Du-te la Bãsescu,
fã-i un ultim sluj,
apoi ia Taromu',
sã te-ntorci la CLUJ !!!